Acerbă alergare pe drumuri rătăcite Și jertfe oarbe… și miel înjunghiat, O fală fără straie tremură-n cuvinte Din ruga răgușită de-atâta alergat.
Dospită râvnă-a scutura saltele, Pe care praful lenei s-a-ntronat, Când sufletul se-ascunde sub troiene, Cu care nepăsarea l-a încarcerat.
Lucește casa-n lux împodobită, Doar sufletul tânjește nesmerit, Așteaptă masa-n daruri înflorită, Dar pală e scânteia în ochiul obosit.
Veghează Tatăl mușuroiul de furnici, Doar El nu vrea merinde pentru trup, Neobosit a ne feri de pacoste și frici, Lumina învierii trimite ca „de frupt”,
Prin sfinții ce-o așază nu în lampadare, Nu în fotolii scumpe, ce cheamă-a lenevi, În suflet ne-o așază, ca pe-o lumânare, Să ne încurajeze, spre a nemuri…
Să ne-nspicăm cu mirul ei plămânii, Să umplem porii cu ozonul mântuirii, Când Domnul pe Iisus, Fiul Luminii, Jertfește-a-ne-nvăța, pur, sensul Învierii.
Sunt ce sunt datorită lui Eminescu. Sunt, datorită lui. Toată lumea este calată pe Eminescu-poetul. Aceasta este o mare diversiune. Titu Maiorescu a fost agentul Germaniei și el l-a nenorocit clar pe Eminescu, social și literar. Dar aceasta este altă chestiune. Eu am mereu pe masa mea de lucru „Opera Politică” a lui. Eminescu este mentorul meu spiritual și, în același timp, este esența Românității. Este geniul românității, concentrat pe problemele esențiale ale poporului român, pe constantele istorice creatoare de românitate și, totodată, pe constantele istorice distrugătoare de românitate. El ne indică în „Opera Politică” inamicii seculari și constanți ai acestui popor.
Eminescu e aici!
Pentru mine, este o revelație, de câte ori îi recitesc Opera Politică. Pentru că este de o actualitate frapantă. Parcă ar fi colegul nostru de redacție. Este patronul nostru de presă contemporan, nu cel de acum 100 de ani. Deci Eminescu e aici! Eminescu este Istoria istoriilor poporului român. Nu numai în Istorie, ci în Istoria prezentă și viitoare. El ne arată viitorul. Unde trebuie să mergem și cum trebuie să mergem. Este un izvor permanent de inspirație, nesecat, și mai mult decât atât: este un Director de Opinie. Este un director profesional, pentru noi, oamenii condeiului, fie prozatori, fie eseiști fie, mai ales, jurnaliști: voi, jurnaliștii! Dacă păstrați linia lui Eminescu și o aplicați, esența ei, la contemporaneitate, nu greșiți! Cum greșesc toți lacheii globalismului…
Diversiunea cu Eminescu-poetul, fără a se mai vorbi despre Eminescu-ziaristul, despre Eminescu-marele gânditor, trebuie spulberată
Dacă noi îl avem ca mentor spiritual și profesional pe Eminescu, rămânem pe urmele lui. Diversiunea cu Eminescu-poetul, fără a se mai vorbi despre Eminescu-ziaristul, despre Eminescu-marele gânditor, trebuie spulberată. Nu se spune nicăieri despre „Opera Politică”. Nici la școală, deși aceasta este principala sa operă.
Ca o mărturisire, când am dat examenul de bacalaureat, eu mi-am ales ca temă de dizertație „Opera Politică” a lui Eminescu. Profesorii s-au mirat… L-am descoperit pe Eminescu în momentul tragic al dezmembrării românilor – descompunerea statului național, România Mare, în anii ’40…
Eminescu: este Directorul de conștiință națională
Aceasta este, în sinteză, relația mea cu Eminescu, cu Opera lui Eminescu: este Directorul de conștiință națională, identitară, care mi-a fixat, mi-a determinat, tot drumul în viață. Toată opera mea are ca fundal, ca direcții, Opera Politică a lui Eminescu. Și pe aceste coordonate continui să-mi fac datoria, și de soldat, și de scriitor, până când o vrea Cel de Sus, care mă mai ține.
Vă îndemn, așadar, să îl căutați și să îl găsiți pe Eminescu în „Opera Politică”, în lucrarea „Opere”, a marelui său exeget Dimitrie Vatamaniuc, și, mai ales pentru tineri, chiar și pe telefoane, prin aplicația „Eminescu – Întreaga Operă” cât și, integral pe internet[1].
Doamne, ajută!”
Nota redacției – Subtitlurile au fost extrase din text.
POEZIA NICHITA (In memoriam NICHITA STĂNESCU, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)
Scrijelind pe creierul meu pulsul aripii, altoind sufletului muguri din lumina rodnică, POEZIA NICHITA îmi umple setea de cuvânt cu șoapte fierbinți, spre a-mi țipa zborul.
Ducându-mi umerii viselor spre împlinire, sprijinind scara mântuirii prin Cuvânt, clopote de VERS NICHITA bat în tâmplă cu insomnia îngerilor, a trezire perpetuă.
POEZIA NICHITA este icoana ochiului meu, ce uită irisul încremenit, a nu strivi uimirea, când îngenunchez sufletul la vibrațiile lui scrise, căpătâiul pe care-mi cresc muchia versului.
Cum să nu contest existența acelui decembrie, care i-ar fi acceptat plecarea în neființă, dacă-i pulsează sângele în orice clipă a ființei mele, prin nemuritoarea POEZIE NICHITA…
13 decembrie 2022 Maria Botnaru Portretul Poetului Nichita Stanescu este realizat de pictorul si graficianul Sorin ADAM
Crucea de Ană mi-e mană cerească, Cu toamna vieții învăț să mă-mpac, Dă-mi, Doamne, putere să fiu un copac, Vlăstarii din trunchiul meu să rodească…
Spre inima-mi verde revarsă lumina, Să țes clorofilă vlăstarilor mei-nepoței Și fă sănătatea, ca seva, să curgă prin ei, Atunci fericită și tare îmi este tulpina…
Durerea, ce-n ramul fragil își caută hrană, Și sporii meniți să atace frunzelor vâna, Le-ascunde-n izvorul, ce-l bea rădăcina, Din cremene este crucea de mamă.
Să vină pe urmele mele nepoții doriți, Fă pacea regină pe-a lumii grădină Și crucea susține-o cu braț de lumină, Atunci vei avea o planetă de Ane cu pui fericiți.
12 octombrie 2022 Maria Botnaru
Minunatul tablou aparține Maestrului român Alexandru Darida, SUA, Chicago
Nu mă ademeni pe banca prăfuită, Cu visele răscoapte să m-așez, Dă-mi o potecă-n frunze troienită Mai lungă, alergarea să-mi vânez.
Nu mă acoperi ca pe o floare, Cu brumele cu plete argintii, Eu știu a le topi c-o sărutare Și încălzi cu glasuri de copii.
Nici să cutezi a mă trata cu milă, Tu, toamno, ce nu ai habar de ea, Nu te uita că sunt ca trestia fragilă, Carpații am supus cu talpa mea.
Alungă-mi pasul pe poteci de vise, Din borangic îmi țese nori zglobii, Pe cer de Voroneț și necuprinse coboară-n sufletu-mi etene rapsodii,
Disecă nepăsarea cu noul auriu, Pe galbene covoare să tronez, În ochiul drag și plin de azuriu Să văd cișmele de iubire și de crez.
Atât ești de frumoasă-n ia aurie, Cu-a ei splendoare sufletul hrănesc, Când îl adastă dulcea nostalgie După răsfăț de verde românesc.
Nu am văzut marama-ți franțuzească Regala Londrei te cunosc din vești, Luxos te prinde ia românească, O scrie sufletul, orbit de auriu de București! 10 octombrie 2022 Sursă imagine: internet
Ce chin de suflet a păta hârtia Cu numele ce-atâta sânge a vărsat, Azi scrijelesc cu lacrimi poezia, Căci nu ești om, ci-al Iadului soldat!
Eu cred, fiind copil, ai contemplat Cununi de porumbei pe cerul azuriu, Cu ce-a păcătuit un prunc nevinovat, Că ți-e capriciu astăzi cerul plumburiu?
În chip de om se zbate-o inimă de piatră Sau demonii din tine știu a învrăjbi? Cum de-ai uitat, că Dumnezeu nu iartă Și îndrăznești masacrul a îndreptăți?
Te-ntreci, tiranule, în setea de-a domni! Și-un fir de iarbă știe vatra a-și iubi! Cum poate-un Neam de Pușchin a trăi, Când prin teroare vrea a nemuri…?
Degeaba fluturi steagul libertății, Pe când lățești hotarul strâmb, rusesc, Nu-ți vom ierta coruptele intenții, De speli șenila tancului cu sângele frățesc?!
E o condiție sine-qua-non a viețuirii, Căci din același lut suntem creați, Pentru-a descoperi izvorul nemuririi, Semenii Terrei să se ia de frați!
Că, Doamne, nu-l oprești, atât mă mir, Când scuipă în porunci, de cer lăsate! La stâlpul infamiei, Putin Vladimir, Disprețul Terrei ai pentru păcate!
Cum poți să cazi în beznele mâniei, Doar tot o mamă-n pântec te-a purtat, Cu ce își vor spăla clemența infamiei Toți orbii ce nu văd, cât ai degenerat?!
Aș vrea să scriu doar despre vitejia Eroului, ce a slujit poporul împărat, Dar e-o durere-a ți vedea sălbătăcia, Cu care pulsul Terrei ai destabilizat!
Detest războaiele, oricare-ar fi sfidarea Și-ntreb, de-auzi suspinul fiului iubit, Când pui pe fruntea-i caldă sărutarea: „Tăticule, azi câți copii ai omorât?”
Când te urăște Terra, câtă-i nepăsarea ȘI, oare, ce femei te idolatrizează? Mă iartă, Doamne, cum merită iertarea Un Hades, ce prin Putin se-ntrupează?!
De Bacovia e noaptea, ce și-a arborat cununa, Altfel n-ar fi strâns în poală și luceafărul, și Luna, Nici nu m-ar acoperi cu potopul orb, de smoală, Când încerc a-i potoli alergarea prin cerneală…
Mi se pare și geloasă, că nu mă las dezolată De-al ei munte tenebros din singurătatea lată, Eu aprind o Lună nouă, să alerge-n palmă sporul Și te readuc în vers, când mă extermină dorul…
Mă amuză glasul ei, ce-l scâncește lângă poartă Cu străjerul-felinar, ce, cu ochiul strâmb, mă ceartă, Languros, fiorul tainic, împletește-un ghimpe dulce, Căci o mare de speranțe murmură vers prin uluce…
Aștept zorile caduce, să-i dea somnul complinit Și al dimineții ropot, să-i dea locul potrivit… TU auzi-mă din versul, cu ce-am respirat, bărbate, Încât nopți bacoviene își duc palmele deșarte…
N-are timpul dalta care ar râvni a separa Două inimi, dacă Cerul a menit a-ngemăna, Cum nici sita de granit, ce-ar porni a strecura Amintirilor izvorul, ce-i și candelă, și stea…
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 